Eseu personal

Mai nou fac ce fac, şi tac. Ore în şir. Tac şi citesc. Ziare, bloguri. Bune, rele. Pe cele plictisitoare, pline de fel şi fel de declaraţii politice le citesc de nevoie, pe celelalte ca să treacă timpul, şi să mai aflu şi eu câteceva despre lumea asta, că altfel: serviciu, casă; casă, serviciu. De scris nu prea mai scriu. Că mai fabric câte un comunicat despre absorbţia fondurilor europene, şi alte delicatesuri de interes naţional: inagurare sală de sport, recepţie locuinţe pentru tineri – nu se pune. Rectific, dezmint, turtesc cuvinte, cuvinte pe care abia le mai găsesc.Vreau să scriu, dar ceva nu mă mai lasă. Mă tot pregătesc, de cîţiva ani să scriu un roman. Aşa în mare îl am în cap, doar trebuie pus pe hârtie.

Îmi plăcea să scriu. Sau am rămas cu impresia că îmi plăcea. Literele le-am învăţat foarte repede. La lumina lămpaşului – pe atunci se lua des curentul – literele mele nici prea mari, nici prea mici, dar rotofele rescrieau povestea: Ana are mere. Scriam fără pete. Stiloul aluneca de le sine. Aveam avînt. Copiam cu drag pasaje întregi de poveşti. Mă minunam cum fiecare linie din fiecare literă îşi găsea locul. Ordonate cuvintele, propoziţiile, frazele reproduceau o lume fără cusur. Binele învingea întotdeauna răul. Rescriind pasaje cu zîne şi feţi frumoşi parcă eram din nou în braţele lui Bunu, în cuibul de poveşti. Din cuib de abea se auzea cum Buna pregăteşte cina: fierbea apa pentru mămăliguţă, amesteca cu făcăleţul să nu se prindă rântaşul. Lipită strâns de pieptul lui Bunu aşteptam cu sufletul la gură următoarea poveste. Nu ştiu dacă le citise, sau le auzise şi el de la cineva. Nici atunci, nici mai tîrziu nu l-am întrebat de sursă. Tind să cred că le născocea pe loc. Povestea fără efort, fără să-şi căute cuvintele, fără să se repete. În fiecare seara venea cu alţi prinţi, alte fete de împăraţi, alte năzbâtii de-ale fiului cel mic. Cel puţin aşa mi-a rămas mie în memorie, lăsându-mi impresia, că povestitul este cel mai simplu lucru posibil din lume. Ce auzeam seara, a doua zi dădeam mai departe, repovesteam orătăniilor de prin ogradă. Din când în când mai spuneam şi de la mine, inseram o probă în plus, să văd şi eu, dacă Făt Frumos e într-adevăr aşa de vrednic cum zicea Bunu. Mai târziu am aflat de la bunica că am fost un copil tare cuminte. Mă jucam ore întregi prin bătătură. Când mă vedea la păsări, când eram în grădină, făcând ture-ture, murmurând din când în cînd ceva în barbă. Mă visam cu feţi frumoşi. Aşa, visând mi-a încolţit în minte ideea că aş putea să pun pe hârtie totate acele poveşti, care îmi colcăiau în cap.

Nu-mi amintesc dacă m-am apucat vreodată să le transpun pe hârtie, câteodată memoria îmi joacă feste, şi simt lucrurile netrăite ca şi cum le-aş fi trăit. Poate m-am apucat, poate nu să scriu poveştile lui Bunu. Oricum nu am dovezi, nici o însemnare, nici un înscris. În schimb mai târziu mai multe reviste ale pionierilor au început să îmi publice compunerile, poezioarele. Mama cred că şi acum le are în vreun sertar de prin şifonier. Aşteptam cu sufletul la gură să îmi văd numele prin reviste. Publicam. Simţeam că am devenit cineva. Chiar am început să cred că am talent. Scriam poezioare peste poezioare. Făceam rimuţe ca o albinuţă. Inundam redacţiile cu tot felu de prostioare. Nu duceam lipsă de inspiraţie: primul fulg de zăpadă, sosirea primăverii, extragerea unei măsele, micile războaie dintre fete şi băieţi, toate erau numai bune de transpus în versuri.

Azi fac ce fac, şi tac. Ore în şir. De scris nu prea mai scriu. Mă tot pregătesc, de cîţiva ani să scriu un roman. Aşa în mare îl am în cap, doar trebuie pus pe hârtie.